Tăcerea toamnei când prelinge O domolire pe alee Văd Vremea printre frunze-n sânge Cu silueta de femeie. O urmăresc cu ochii tineri Printre ninsorile roșcate Și-n melodia Sfintei Vineri Aud doar stelele călcate. Mă-nec în largele imagini Ce parcă s-au oprit din fugă În lături dând căzânde pagini Ca pe durerile din rugă. Sunt prin căderi imponderabil Și împrejur este vecie, Timpul cunună-mi pune-afabil Inel de an pe pălărie. Uitai de boli, nevoi, regrete Cât și de vesele istorii, Iar foile pe îndelete Compun rotiri de traiectorii. Așa mi-i bine prin lumina Și aurul care respiră Îndrăgostit ușor de Zâna Ce trece jumătăți de liră. O simt pereche cum pășește, Dar s-o privesc încă mi-i teamă Căci sunt atât de omenește Supus căderii de aramă. Ca, întâlnindu-i moale văzul, De-a nu descoperi doar milă, Să mi se prăvălească crezul Pe drumul rotitor de filă. Aș vrea să cred într-o minune Că ea-mi va fi numai alături Și îmi va spune, îmi va spune De înfloriri și de omături. Eu voi cuprinde vocea-i trează Trecând încet pe-aleea toamnei Și, precum frunzele oftează, Așa sub pași s-or trece anii. Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025