Când intru ud în mânăstire Pun doar un gând în răstignire Pe-altarul trunchiului brăzdat De taina ce nu s-a-nchinat. Cu ochii plini de lacrimi verzi Ridic privirea şi mă crezi De mă căiesc, iar taina mea Aprinde-n strană lumânarea. Sunt o plămadă plăsmuită Din flori de tei şi picurată Pe candelabrul cu lumină… Aştept iertarea Ta divină. Pătruns mi-e sufletul de tei Şi la urechi mi-am pus cercei De flori de ceară şi mireasmă Căci mânăstirea-i o fantasmă. Cad în genunchi la rădăcină Şi florile de tei suspină, Criptomnezia-i crisolit În catedrala ce-am clădit. Într-o-ncleştare în pământ Mâinile mele sunt cuvânt Ce intră-n tei şi în silabe Nectarul florilor îl soarbe. “Taina ce-acum o dezveleşti De hainele cele lumeşti Este esenţa ta divină… Ridică-te, căci eşti lumină!” E teiul luminat în verde Şi ceara-n flori acum se vede În ploaia care nu mai udă… Mireasma, sufletu-mi inundă!
sâmbătă, 31 mai 2025