Miriapodul

Un miriapod, odată,
S-a trezit c-ar vrea să vadă
Cum îi stă şi cum îi vine
De se-ncalţă cu botine.
Şi s-a dus aşa, -ntr-o doară,
Într-o zi de primăvară,
La cizmar să-i dea vezi bine,
O comandă pentru sine.
Doar ce intră-n prăvălie,
Sus în deal, în vârf de vie,
Iute sună clopoţelul
Pus anume pe tejghea
Şi apare-n pijama,
Larg căscând, de somn, căţelul.
-  Ce-ţi veni amice dreagă?
Ai căzut cumva din pat,
De-ai plecat la colindat
Când de zi abea se crapă?
-  Păi, să spunem că-mi doresc
De la tine să primesc
De-ncălţat, nişte botine,
Ca să văd de-mi şade bine.
-  Fie! Hai să-ţi iau măsură
Mai degrabă la picior,
Să-ţi croiesc ceva uşor
Şi să scap de tevatură.
Puse binişor piciorul,
Stâng, din faţă, pe-o hârtie,
Cât creionul să-i reţie
Pe-ndelete, tot conturul.
Repetă încă odată,
Cu piciorul drept din faţă.
Câinele-i tăie chitanţă,
Socotind nota de plată
Pentru-o sută de picioare
Câte are-al său client,
Mai căscă odată, lent
Şi se-ntoarse la culcare.

Dup-o săptămână bună
Revine miriapodul,
Bate-n clopoţel nărodul,
Fascinat de cum îi sună.
Iese câinele din casă,
Îmbracat de zi se pare,
Şi-l întreabă ce-l tot doare,
Clopoţelul de-l apasă.
Schimbă câteva cuvinte
Şi-i scoate de sub tejghea
Ale chestii lustruite,
După care tot tânjea.
Şi le pune în picioare,
Fericit, clientul său,
Vrea să fac-un pas mai mare,
Dar se-mpleticeşte rău.
Râde câinele cizmar,
Dând uşor-uşor din coadă:
-  Stai să vezi când ieşi pe stradă.
Să te ţii atunci coşmar,
Când vei trage după tine
Cele-o sută de botine,
După ore două-trei,
Petrecute să le-nchei.