Mirosea vântul a oală de lut

Mirosea vântul a oală de lut, străveche,
cu grâne pietrificate, purtând sufletul
neamului meu albastru de Săpânța.
Înlăuntru, laolaltă, se odihneau în ciolane
năpasta și fericirea,
jocul de-a moartea și nemurirea
cu pene de păun la pălărie
și cocoși pintenați, înfipți hăăăt,
pe culmea casei soarelui-răsare,
pentru a-nvârti lumea cu fundu-n sus.
,,Ce faceți, mă, nebunelor aici?'',
întrebai râzând ca un nărod.
,,Da tu ce-ți bagi capu' în treburile istorie?'',
zise năpasta încruntată.
,,Lasă-l în pace, soro, nu vezi c-aleargă pe câmpii!'',
spuse fericirea, făcându-mi cu ochiul
și împingându-mi capul afară din oală.
Se-auzeau din străfunduri
venind care cu boi și voinici călcând
apăsat peste câmp, cu pluguri în spate.
Cântau fericiți, c-au scăpat din război,
de se-nfiorau Porțile Iadului de-atâta viață.
Se-nfiora și brazda, asemeni unui sfânt
văzând cum grâne se-nalțau până la cer,
de se-nspicau prin ele toți bunii noștri, din pământ...