Mirosul întrece visarea

Se-aşază pulbere pe înscrisuri vechi
cerneala, uscată-n călimară, trăieşte-n cuvinte
Pune-n ele metafora inimii şi le îmblânzeşte.

Gândurile se-mbracă-n pânză de in,
rămân în afară gleznele subţiri.

Mirosul, cimbrul sălbatic, întrece visarea.

Amurgul se ţese brodat peste munţi,
apele-n curs şipotesc balade.

Noaptea se şterge pe faţă de mânie.

Străinul din mine priveşte pe fereastră afară
şi trage cu arcul în vânatul din stele.

Dragostea, umbră pe pajişti, seara sporeşte.