Gemând sub o povară de vreascuri şi de ani, Abia se mai mişca pe drum S-ajungă la coliba-i întunecată de-atât fum, Un tăietor de lemne, întâiu-ntre sărmani. Nemaiavând putere şi istovit de chin, El sarcina deodată o leapădă din spate, În minte blestemându-şi destinul său hain. Atâtea suferinţe, cui altuia-i sunt date? Flămând întotdeauna, de oboseală frânt, Nevasta şi copiii, impozite, corvoadă Şi cămătari… Cu un cuvânt: Nefericirii – pradă. Chemând asupra-i moartea, ea vine cât de iute Şi ce doreşte-i cere îndată să arate: – Ajută-mă, îi spune, ca să ridic în spate, Povara mea de vreascuri – şi, după asta, du-te… Orice e vindecat de moarte, Şi, totuşi, nu pornim din loc. Purtăm povara mai departe, Decât să nu mai fim deloc…
sâmbătă, 19 aprilie 2025