În a momiţelor ţară (Ce mai nu are hotară) Odată judecătoare Era o momiţă, care Chibzuia cu scumpătate Cumpăna cea de dreptate. Şi iată că la momiţă Se arată două mâţe, Zgâriate, încruntate, În prigonire de moarte, Părăsind al lor lăcaş, Pentr-un bulgăre de caş. Una strigă: „Socoteşte! Caşul eu l-am fost ochit.” Alta ţipă: „Hotărăşte! Caşul eu l-am dobândit.” – Staţi! le zise lor momiţa. În cumpăna de dreptate Se va lămuri fiinţa Pricinii de caş urmate. Apoi caşul drept în două Rumpându-l ea prea frumos, Au pus întru amândouă Cumpene câte un boţ. Dar când cumpăna ridică, Vede c-o parte-i mai mică; Muşcă, cearcă, chibzuieşte Şi bine nu nimereşte. Acum partea cea muşcată Nu trăgea ca ceialaltă; Muşcând iar din acea grea, Tocmai drept nu nimerea. Şi aşa pân-în sfârşit Tot în cumpene au tras; Iar mâţele s-au trezit Că din caş n-au mai rămas.
sâmbătă, 19 aprilie 2025