MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE Albastru sunt, în ferma cenuşie, Şi, pentru asta, bun de abator, În cuşcă de metal ţinut -vai mie!- Nu-s împăcat că trebuie să mor. M-aş jupui de viu, să scap de-această Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc. Dar albăstriul meu, ca o năpastă, Trimfă-n blana mea fără noroc. Năpraznic urlu şi mă iau la trântă Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci, Ca să implor ori libertatea sfântă, Ori blana năpârlită-n veci de veci. Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul, M-a imprimat cum urlu. Ce nebun! Dar cum ar urla şi el, sărmanul, Numai o clipă-n locul meu să-l pun. Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot. Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă, Mă ţine sclav, să evadez nu pot. Doar când deschisă uşa mi-o uitară, După un prânz cu peşte împuţit, Fără să vreau, m-am trezit afară Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit. Călăuzit de vii oglinzi lunare, Am înţeles, în zborul meu stingher, Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare, Cum îl vedeam din cuşca mea de fier. Eram eu însumi, flecărind sub astre Cu pomii legănaţi de-un vis polar. Zăpada lor, cu irizări albastre, Nu cunoştea cumplitul meu coşmar. Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă, Înţelegând, de viscole bătut, Că libertatea asta-i prea fragilă, Atunci când în robie te-ai născut. Mereu captiv, am înţeles cu groază Că după fermă plâng şi c-o iubesc, Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază, Mi-i patria - ţinutul meu ceresc! Întors astfel la lumea cenuşie, În cuşca mea, învins şi resemnat, Strivit de-o mult prea grea vinovăţie, Eu, dragostea în ură mi-am schimbat. Dar mari prefaceri se petrec la cârmă, Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă Electrică - ne vin urgent de hac. Duios, lapona mea cu două feţe Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern... Ce mână moale! Doamne ce blândeţe! Da-n ochii ei de înger, ce infern! Mă va lăsa de boli şi, din tot locul, Mereu de hrană îmi va face rost, Dar într-o zi, când va veni sorocul... Trădarea e în fişa ei de post. C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii Şi va scânci, cu vagi păreri de rău: "Fiţi mai umani cu noi, salariaţii, Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!" Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană, Dar m-am născut captiv, în vremuri noi, Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană, Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
sâmbătă, 31 mai 2025