Iar la Putna-n mănăstire, Noaptea, din tăcut mormânt, Iese-n plină strălucire Ştefan cel viteaz şi sfânt. Lespedea ce-au pus-o popii Peste groapă, încet se dă Îndărăt şi-n fundul gropii Ştefan plin de pace stă. Dar se nalţă-ncet eroul Deşteptat din lungu-i somn, Luminat e-ntreg cavoul Şi sumeţ viteazul domn. Albu-i coif străluce-n lună Iar pe zale-i joacă zări De lumini ce se-mpreună Ca-ntr-un basm cu arătări. Lunga suliţă şi-o poartă Răsucind-o în mândru chip Eu credeam că-i umbră moartă Ce se mişcă pe nisip, Dar e viu! Acum ridică Ochii săi, parc-ar lăsa Peste-o oaste inimică Toată vrăjmăşia sa. Apoi stă plecat şi-ascultă; Poate-aude spre Hotin Vuiet şi-alergare multă De poloni şi turci ce vin, Poate-aude oşti tătare Şi năvală peste Prut, Ori sosind din depărtare Peste munte i-a trecut Regele Matei! Voi cete De cazaci şi de secui, Dumnezeu acum vă dete Gata iar pe mâna lui! Sună zornăit de zale, Strigăt mare de război, Ard Moldova noastră-n cale Câţi duşmani şi vechi, şi noi. Ştefan tremură-n mânie. Iese din tăcutul schit Luna-n ceruri, argintie, Cu nori negri s-a învelit, Şi cumplit din bucium sună Ştefan vodă; ca un nor, Ies oşteni şi iuţi s-adună Roată lângă domnul lor. Iat-o, oastea lui voinică, Toţi cei buni şi tari ai săi! Ştefan spada şi-o ridică Şi porneşte-n sârg spre văi, Luna tot mai mult s-ascunde, Tot mai negri nori plutesc Şi din văi grozav răspunde Buciumul moldovenesc. Se tot duce, duce-n noapte Zgomotul în jos spre Prut, Mai lăsând în urmă şoapte Din furtuna ce-a trecut. E pustiu la mănăstire, Gol mormântul cel deschis! Toate-au fost o nălucire, Toate repezi ca-ntr-un vis. Nu ştiu bine-n care parte, Ştefane, te-ai dus cu oşti, Ştiu că tu te-ai dus departe, Şi duşmanii ţi-i cunoşti! Bate-i Ştefane, părinte, Spulberă-i de pe pământ: Chiar şi mort învaţă-i minte, Cine eşti şi-ai tăi ce sânt.
sâmbătă, 19 aprilie 2025