În calea mea-i căsuța lui moș Andrei, mi-e rudă Și simt parcă îndemn degrabă să-i vorbesc, Îl văd cum stă pe prispă ținând un băț cu trudă, Iar ochii lui sunt triști și-abia mai zăresc. Cu greu mă recunoaște, apoi începe a plânge Strângându-mă la piept c-un soi de dor ascuns, Mă trage-ntr-un ungher, aici nimeni n-ajunge Și-ntreabă de sunt bine, ținându-mi mâna strâns. Apoi cu umilință, privește-n sus spre soare Făcându-și sfânta cruce, visând acel ACASĂ, Îmi spune a sa povară și că ar vrea să zboare Căci boala grea și timpul tot trupul îi apasă. “Sunt suduit mă tată, toți se lovesc de mine, Știu că le tulbur viața și le încurc cărarea, Dar ce să fac fetițo, eu nu mai văz prea bine Și merg adesea-ncet, iar ei își pierd răbdarea.” Plângând îi sărut mâna cea slabă și muncită Spălând-o cu izvorul ce-mi curge din privire, Apoi mă-ntreb în gând, de ce-i soarta sucită Și omul bun e-n chin, fără a avea iubire? Nu socotim nicicum că viața-i doar o roată, Iar timpul nu ne iartă, cu toți vom fi bătrâni, Ca moș Andrei vom cere să ne sfârșim odată, Căci va seca puterea ca apa din fântâni.
sâmbătă, 31 mai 2025