Muchiile Pământului

Rotund e Pamântul şi taie la muchii
Când omul îi caută lama,
Noi toţi îl ciupim peste tot, ca păduchii
Şi Terra de mult ne-a prins teama!

Se scutur’ şi munţii, stârniţi din adâncuri,
Şi marea zbârleşte-a ei coamă
Când omul aţâţă-ale lumii străfunduri
Şi nu-şi dă un strop măcar  seama.

Deprinşi suntem veşnic răsfăţ să ne-aducă
Natura, ofrande şi jertfe,
De zei parcă-am fi pe-un Olimp ce-i nălucă,
Dar vin peste noi zile sterpe …

Ne scurgem prin timp cu trufie mârşavă,
Numind involuţia « progres »,
Făcând din Pamânt o făptură bolnavă,
Din care nimic n-am ales.

Se scutură zarea şi nu ne mai vede,
Căci suntem cu mult prea departe,
În planuri frumoase Pamântul nu crede,
Căci ştie că toate-s deşarte.

E trist că ne naştem din ce vom distruge,
Că trecem cu moartea prin viaţă,
Neştiind că din noi, chiar, viaţa se scurge,
Râzându-ne tragic în faţă …