E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi, poate chiar maine, pomii de pe-alee acolo unde-i vezi or să mai stee voiosi, în vreme ce vom putrezi. Atâta soare, Doamne,-atâta soare o să mai fie-n lume dupa noi; cortegii de-anotimpuri si de ploi, cu par din care siruie racoare... Si iarba asta o să mai rasara, iar luna tot asa o să se plece, mirata, peste apa care trece- noi singuri n-o să fim a doua oara. Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura, când viata e de-abia o picatura intre minutu-acesta care bate si celalalt - si-mi pare nenteles si trist ca nu privim la cer mai des, ca nu culegem flori si nu zambim, noi, care-asa de repede murim.
sâmbătă, 19 aprilie 2025