Pe creştet de dealuri e soare, Dar umbre-ale nopţii prin văi, Şi-n umeda nopţii răcoare Soldatul, departe de-ai săi, Se zbate, şi geme, şi moare. Îi sângeră pieptul de-arsură. Iar apa se zbuciumă rar Devale, şi-alene murmură – Ah, umed un deget măcar Să-l puie pe vânăta gură! Dar trupu-i e frânt de prin cruce. Voind să se nalţe puţin, De-aseară se-ncearcă s-apuce Cu mâinile-o creangă de spin. El vede pârâul! Măsoară Cu ochii, trei palme de drum. Aşa de câineşte să moară! Se-ntunecă văile-acum, Iar noaptea grăbită scoboară. El parcă stă-n noapte la pândă, Puţin rădicat până-n brâu; Şi-i galben de-atâta osândă, Cu ochii ţintiţi spre pârâu, Scrâşnind ca o fiară flămândă. Se astâmpără-n urmă şi ţine Pe inimă pumnul încleştat. Apoi cu răsufluri puţine, Simţindu-şi tot trupul îngheţat, Îşi trage mantaua pe sine. O întinde cu dinţii şi geme, Iar gura-i şopteşte duios. Eu nu ştiu, sunt rugi ori blesteme, Dar ştiu c-a pierit fără vreme Flăcăul voinic şi frumos. Că iată-l scăldat în sudoare, Şi-acum e tăcere prin văi. El nici nu mai simte ce-l doare Şi nici nu mai strigă pe-ai săi, Nu plânge, nu geme. El moare. Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doineşte şi vântul într-una Cântând somnoroşilor ulmi, Străbate prin vale-acu luna. Ea vede pe mortul din vale Şi trece tăcută, pe sus. Ce roşie-a fost, şi pe cale Ce albă se face spre-apus. De jale pesemne, de jale!
sâmbătă, 19 aprilie 2025