La amiază, pe căldură, Se urcau pe drum la munte Şase harnici cai de frunte Înhămaţi la o trăsură. Spre-a o face mai uşoară, Toţi drumeţii se coboară; Caii însă asudau, Opinteau şi iar mai stau, Când o muscă foarte iute Au venit să le ajute. Bâzâind pe ii îndeamnă Şi prin aer drum l înseamnă; Unde coama nu ajunge Pe rând caii tot împunge. Carul dacă înaintează, Crede că-nsăşi ea l-au tras, Şi-nmândrită-apoi s-aşează Cărăuşului pe nas. Iar de stă la vrea o râpă, Musca-atunci se face foc: Zboară, împunge, înjură, ţipă Că stau roatele pe loc, Ca bătrânul căpitan, Ce în cruntă bătălie Către un asalt îmbie Pe aprodul al său oştean. Mai oftează musca mică Că povara nu-i rădică Şi că dintre călători Nu-i dă nimeni ajutori, Dar l-a sa bâzâitură Nici pic caii iau aminte, Ci păşind tot înainte Suie-n deal cea grea trăsură. Atunci musca, stând, li zice: Să ne răsuflăm aice Dup-atâta osteneală! Ş-apoi fără de sfială Li mai cere legiuită Pentru lucru mulţămită. Aşa unii multe ori Se îndeasă la o treabă, Unde-s pre sârguitori Şi la vorbă şi la grabă, Dar în faptă-s chiar bufoni, Mincinoşi şi fanfaroni.
sâmbătă, 19 aprilie 2025