Spre ceruri ai întins a ta plecare în brațe nu mai pot să mi te țiu, Atrofiate sunt de nemișcare Le voi tăia la osul sângeriu. Din cioturi îmi vor crește aripi caste Voi evada dintr-un lumesc menaj Voi devora trecuturi, negre straste cu fiece mișcare de penaj. Dar vai, ajuns acolo, lângă tine, n-o să mai pot în palme ca să țin o inimă, ce știi că-mi apartine, dar care cu iubire ți-o închin. Nu-ți voi putea întinde a mea palmă ca să citești al drumului destin, că viața fără tine e o șalmă dictată de trecutul cabotin. Nu-ți voi putea culege infinituri într-o coroană să le împletesc, căci tu rămâi regina peste mituri, ești Absolutul gândului lumesc! N-o să mai strâng în ale mele palme Speranța unei ultimi rugăciuni Sau pumnul să-l arat către sudalme și vorbe aruncate de nebuni. N-oi mai avea cu ce să țin inelul sortit de-a mea iubire să ți-l dau, în mod solem eu să-ți întind drapelul interna năzuință s-o predau. Voi fi doar zbor și aripi tremurânde, bolnave de o frică fără leac: Că fi-vei amazoana ce prin pânde va urmări speranța din păteac. Eu am facut din inima covată Și-n ea am pus prezentul si-a’ lui pui De vei lovi, așa, ca altădată Ce va muri, iubire, poți să-mi spui?
sâmbătă, 31 mai 2025