Tu îmi scrii lumina Lunii adormită sub călcâie Prinse-n fumuri de tămâie care-nnebunesc nebunii Și îi fac să își deșire mâinile ca niște zbaturi De vapoare pe uscaturi, întru-a minților stâlcire. Îmi explici c-o doare-o parte dintr-un colț pierdut în umbră, Umbra umbrei din penumbră, colț al umbrei dinspre moarte, Dar nu-mi spui că, din lumină, se transferă noi iluzii Prin vremelnice transfuzii, înspre colțul ce suspină. Îmi produci, prin minte, ceață și-mi faci găuri în rărunchi, Aruncându-mi pe genunchi greutățile din viață, Să-mi apese până-n glezne plumbul literelor tale Ce-mi sunt greutăți letale și mă-mprăștie în bezne. Nu-nțeleg cum scrii cu raze adunate-n veșnicie De un timp ce va să fie, dar, cum văd, produci extaze Printre derapări de gând, multora,-n lumina Lunii, Care nu-s, dar sunt nebunii mai frumoși decât oricând.
sâmbătă, 31 mai 2025