Privesc o dulce coroană Îmbrăcată in flori de marmură Ce străjuiește o comoară. Negrul argint se oglindește In lucirea glasului nopții, Suspinând cu graiuri oțelite De atâta timp ruginite. Neputincios, intrând in transa Inselatoarelor cuvântări, Îndreptându-ma ostenit Spre negura comorii. Sunt paralizat de gânduri– Mormântul comorii Se deschide, Iar hienele gândirii Mă imping in pierzanie. Cade corpul meu In negura visării... Dar... O ramura de iubire Fragedă se arată Sa-mi prindă sufletul istovit. Însă... Au rămas in tăcere, suspine de amărăciune— Nevolnice in fața Abisului ce se scurge. Iar eu... Care eu? Nu a mai rămas nimic Decât o fâșie neagra de argint.
sâmbătă, 31 mai 2025