NINLIL SEMNA CU SPICUL DE GRÂU Ninlil, cântarea vie-a sufletului meu şi lumii luminânda cea dintâi! Nu poate fi adevărată nemurire, de moartea ta prin moarte nu se suie. Totu-i zidit pe sâmbur, dar numai moartea ştie să-l citească, aşa cum fără tine, Regina mea şi a văzduhului, iubire-n lume nu e. Ce zeu din tagma ta ca mine ar putea să te iubească!|? Tu, răsărit al meu fără de seară ce-n templul inimii ţi-l port! Răspunde-mi despre zeii tăi: Cum poate fi nemuritor un mort? Vezi crinul? Este, că văzduhul iubirii tale ţi-l creşte respirându-l, iar frumuseţea lui de zici că-i moarte, cu firul din sămânţă-l trece peste. Dar zeul? El doar există . Nu e născut, ci doar făcut. Din piatră e cioplit, chiar dacă-i ametistă, el nu cunoaşte viul care este îmbrăţişarea şi sărutul, aşa cum eu ţi le-nfloresc cu lutul, cântare vie-a sufletului meu şi luminândă! Stihira vieţii jertfă ţi-o aduc ştiind cum să-mi îmbrac argila. Ninlil, Ninlila, din vinul nemuririi dă-mi să-ţi beu din taină cu sărutul, cântare vie sufletului meu, căci te iubesc cu-ntreaga-mi viaţă şi întreaga-mi moarte, în mai presus de bine şi de rău, că nici un zeu nu ştie să iubească precum îndrăgostitu-ţi pământean când te sărută cu soarele prin sălcii vâlvătăi pe-a Eufratului lăută. Cu noaptea revărsată, pe umărul lunar, până la brâu, cântec ce ţi-l culege din livadă stupul, tu ştii că-n pântec înaltul bob de grâu îşi toarce ca un flutur din hieroglifă trupul? De apa tainei zeii n-au cunoscut nimic. Iubirea, peste moarte, cu riscul de-a fi viu, doar numai eu o ştiu şi gura mea flămândă peceţii tale pentru spic. Sărută-mă, aşa cum veşnicia prin sărut izvorul flăcării cunoaşte înveşnicindu-se flămândă de arderea de tot, pe lut. Sărută-mă, Ninlil, şi bea-mă cum te beu, stihiră-a sufletului meu, cum începutului de lumi i-ai fost întâia luminândă.