Cetatea peste mine se răstoarnă, În carnea mea îi simt într-una biciul, De este vară sau de este iarnă, Femeia este singurul meu viciu. Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă, Orgolioasă, dreaptă sau umilă Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă. O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră, Dar cel mai drag îmi e acest exemplu, Iubirea pentru-o tristă capra neagră Din care am făcut răsfăţ şi templu. Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea În fiece femeie stă la pândă, Dar fie de femei umplută cartea De care viaţa lumii e flămândă. Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune Şi n-am avut în rest nici un capriciu Deşertăciune din deşertăciune Femeia este singurul meu viciu. Nu m-am bătut în târguri sau războaie, N-am vrut să fiu imperator sub stele, Femeia care nu se încovoaie, Am înjugat-o nebuniei mele. Şi am arat cu ea mereu pământul, Şi-am semănat ogoare numeroase, Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase. E-adevarat că am iubit pe una, E-adevarat tot ceea ce se zice, Am căutat-o prin neanţ cu luna E-adevarat c-a fost Euridice. E-adevarat că-n geamul meu caişii N-aveau puterea nici un an să steie Ca într-un joc de-absurde artificii Şi creanga lor îmi mirosea femeie. Motorul meu şi-al lumii de aceea, Motorul meu cuminecat cu biciul, A fost femeia şi-a rămas femeia, Puterea mea şi singurul meu viciu. Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume? Am fost mereu un cuplu în derivă, Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume Trecând mereu, mi-a fost definitivă. Iubirea mea nu a mişcat nici aştri Şi nici pământul sub o-mbrăţişare, Dar lance când a fost, cu ochi albaştri, Simţeam că-n ochi privirea ei ma doare. De n-avea rană, îi făceam eu rană, Să-i pot iubi supremul sacrificiu, În faţa ta, condiţie umană, Femeia este singurul meu viciu.
sâmbătă, 19 aprilie 2025