Nu mai sunt verde cum copacul de altă dată ce înflorea în braţele tale însorite pe malul râului la marginea pădurii. Timpul s-a mutat în firele de păr alb, freamătul arborilor îl mai aud şi azi în tâmple, susurul apei trecând pe sub sălciile despletite. Serile acelea târzii când ne fluiera trenul ce intra în tunelul pe sub dealul cu vii au căzut în dizgraţie, deasupra e un mărăciniş. Nici n-am unde să te aştept, oricum n-ai mai veni chiar dacă am convingerea că nu vei uita niciodată temutele iubiri acoperite de frunzişul inocenţei adumbritor de un cer pe care răsăreau stelele, şi noaptea se întrema printre coline. Astăzi totul este sălbatic, s-au extins salcâmii, anotimpurile sunt aceleaşi, la fel de vulnerabile la vântul care trece de la o stare la alta, copacii de altădată au îmbătrânit şi ei, au frunzele îngândurate de trecerea anilor ca şi strângerile nostre de inimă peste care s-au abătut depătrtarea şi singurătatea de care nu ne putem rupe. Tu simţi toate acestea şi le scrii în suflet cu sarea unor lacrimi care alunecă-n tristeţe în tăcerea unor clipe amare ce le respir din poeme.
sâmbătă, 31 mai 2025