Nu sunt eu fără tine

Nu sunt eu fără tine

Când tu, când eu, ne aliem cu supărarea,               
După o zi cuminte se-aprinde un vulcan,               
Doar cu o privire ne vede întristarea...                    
Iar lava ei ne arde, și-s vorbe spuse-n van.               

Printre codiri îți văd făptura luminoasă,                 
Din lacrimi, transformate în stropi de ploaie,         
Schițez un chip, cu fantezia mea focoasă,                
Strunesc dorința, ce-mi arde în văpaie.                

Îmi cere dragostea mai mult decât îi dau,            
Mi-ar trebui chiar azi mai multă chibzuința,           
Căci dacă ar fi să-i dăruiesc pe cât o vreau...                
Prea curând aș trece viața în neființă.                       

De mult te vreau iubito și nu renunț ușor,                   
Nu-i voie să ratăm ocazia așteptată,                         
Ți-ar fredona continuu dorințele în cor                    
Refrenul trăirilor,... strânse  laolaltă.                         

Mă întreb, cum ar fi să nu-ți mai simt iubirea,         
Să nu-ți mai simt râvnirile versate, fine,                   
La fel ca altădată m-aș amăgi cu firea                      
Și aș afla ce greu îmi este fără tine.             

Autor: Gabriel Stănciulescu