Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă, sunt ţipătul care prevesteşte furtuna, cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor, paraşuta care nu se deschide şi la urma urmei sunt umbrela de ploaie a doamnei ce păşeşte pe tocuri printre băltoace model grăbit spre atelierul pictorului cu nervii puşi pe şevalet. Răzvrătit pe culoarea surâsului sub cearcăne, îndrăgostit de tuşele groase şi leneşe. Aştept imaginea plină şi confuză sub umbre, o pasăre învinsă de zbor până la ţărm, unde mările-n spume hăituite de fugă îmbracă sublimul în teamă şi nelinişte pe care numai soarele ce completează tabloul îl aşază deasupra de închipuire.
sâmbătă, 31 mai 2025