A fost o poveste ciudată, ce încă-mi provoacă fiori, și-aș vrea s-o văd continuată când noaptea se pierde în zori. E-un farmec aparte în noapte, când focul te-nvăluie-n fum, și vezi, dintre stele, doar șapte ce parcă te-ndeamnă la drum. Nu-ți trebuie mult: o pădure, un cort și o sticlă cu vin, chibrituri, o mică secure, și-un cer plin de stele, senin. Povestea e-n tine și-așteaptă s-o chemi, s-o dorești, s-o asculți, să treacă din minte în șoaptă prin aburi ce-aleargă desculți. În jur, e un cerc de-ntuneric, se-aude un foșnet ușor, iar focul îți pare feeric pe scena c-un singur actor. Slănina, la foc, scânteiază și-i sfârâie stropii-n tăciuni, mirosul ei îmbălsămează tot aerul de sub aluni. O smulgi, c-o felie de pâine din bățul în care s-a fript și muști, cu o poftă de câine, căci dinții, deja, s-au înfipt. Să fie doar focul de vină, sau ochii de poftă lucesc? O dușcă de vin îmi alină și ultima grijă. Trăiesc! Povestea? Deja este faptă, încrederea mi-o recâștig, dar mintea, e-ntreagă, e aptă? Fiorii? Sunt doar de la frig, Căci focul s-a stins, iar în zorii ce-apar când, deja, visu’-i mort, o ploaie se-abate din norii ce trec peste-o sticlă și-un cort.
sâmbătă, 31 mai 2025