Oboseală

Când obosești
Și te saturi
De tine și
De lume,
Faci o gaură
În cer
Si o întorci
Pe dos,
Prefăcând-o 
Într-un petec de noapte.
Soarele încă se
Întrezărește prin el,
Ca întreaga speranță a ta,
Ca un ochi încă deschis
În visare...
E târziu, și eternul 
Din clipă se scrie,
Apoi dispare.
E târziu,
Dar devremele din 
Nou apare,
Ca un vers care renaște
Cu fiecare celulă a ta,
Iar pe umeri poartă întreaga
Corolă de sentimente,
Care prin tine transpare...
Brusc, nu mai ești același
Brusc parcă e alt drum,
Sau te-ai îmbatat cu prea multă
Realitate și trebuie să te-aduni 
Din propriul scrum...
Brusc, ți-ai citit propriul cer
În palmă.
Dincolo de el- aceeași noapte
Necunoscută și abruptă
În care te pierzi 
Numai privind-o,
În care aluneci numai gândind-o...
Și totuși, obosit,
Cauți acea noapte
În care să te odihnesti
Măcar un timp…
Orice fel de timp-
Dintr-o dimensiune
Sau din mintea ta-
Măsurat în bătăi de inimi
Sau așteptări...
Și rămâi acolo o vreme,
Uitat in tine,
Ca o poveste dintr-o carte…