Omul

Plictis franjurat de orbul dispreţ
Zace tăcut în coduri spontane,
Ironii reci cu fete morgane,
Se odihnesc în cupele de preţ.

Neant cu dor de viaţă sterilă,
Pe un suflet plecat în vacanţă,
Zboarǎ cu-aripi de moartă acvilă
Cǎrând un gând, un spasm, o speranţă.

Vise impure cu dor decadent
Colindă norocul dintre spaţii
Cu zbateri dese, avânt inocent,
Delir de poet între libaţii.

Omul-pământ cu rang de gândire,
Fuge spinţar ca mânzul măiastru,
Se plimbǎ cu urǎ şi iubire
Ca sǎ-nţeleagǎ visul albastru.