Omule pribeag

Omule pribeag

Tu, omule pribeag, te uită la soroace
Şi aminteşte-ţi că totul  se sfârşeşte,
Întreabă-te mai des: „Cu viaţa ce voi face?”
Căci niciodată nu ştii apusul când soseşte.
De vei umbla aiurea prin ceaţă, fără rost
Dând lungă amânare la timpul mântuirii,
Tu prea târziu vei spune:”O, Doamne, prost am fost
Că am pierdut cărarea şi ziua izbăvirii!”

Şi-atunci  vei cere să-ţi vină-n ajutor 
Toţi cei de lângă tine, dar va fi în zadar,
Vei alerga-n genunchi pe drum rătăcitor,
Pierzând pentru-o himeră, cărarea spre altar.
Căci aţa cea subţire se strânge pe mosor
Şi nu îţi lasă vreme s-o mai întinzi odată,
Ajungi pe negândite condus de un sobor,
La locul tău cel veşnic, în cripta-ntunecată.

De-aceea om pribeag, nu amâna unirea
Cu Dumnezeu căci iată, de furi vei fi răpit,
Cu umilinţă rogă-L să-ţi dea din fericirea
De-a fi de-a dreapta Lui curat şi mântuit.  

POEZIE DIN VOL. MAI APROAPE DE DUMNEZEU