Oraşul ăsta plânge Azi strada plânge în oraş, Sunt străzile prea pline Cu telegrame şi-un poştaş Ce încă nu mai vine. Mai şchioapătă un câine orb Lovind o călimară Se sparge ţipătul de corb În viaţă sa amară. Eu mă trezesc, noaptea e grea Şi frig mi-e la picioare, Şi totuşi inima aş vrea Să meargă la culcare. Sprijin de pernă cotul stâng Aud, plângând oraşul. Încep şi eu încet să plâng, Dar sună lung poştaşul. Alerg la uşă să-i deschid, Iar lacrima oftează, Oraşul învelit de zid, Pe Domnul îl visează. De ziduri, iată! Mă izbesc, Poştaşul mă cuprinde, În Raiul meu dumnezeesc O stea te voi aprinde. Balcoane albe se perind Pe sub cerescul spaţiu, Trec îngeri aripi fâlfăind Cu vechiul lor nesaţiu. Parcă aş fi un copilaş Gonind mereu spre soare. Şi-n mine plânge un oraş Cu lacrimi mari de floare. Pierduţi în visele din noi, Azi numărăm iar stele, Loviţi de lună şi de ploi De gândurile mele. Nicicând n-a curs aşa de mult Cu vise-nlăcrimate, Dar zău că dacă le ascult Mă-nfrigurează toate. Şi mă voi duce-n asfinţit Cu braţele prea pline Acolo unde e-un sfârşit Şi nu mai ştiu de mine. Căci, iată! Azi, vă spun la toţi Am fost puţin plecată M-a prins oraşul jos sub roţi Şi-am dispărut îndată. Şi nu mai ştiu nici eu de când Oraşul stă şi plânge, Dar m-am întors în el şi sunt O lacrimă de sânge. Un Rai de stele stă întins Pe-a veşniciei haos Şi eu în spaţiul necuprins; Iubirii, sunt adaos.
sâmbătă, 31 mai 2025