„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”(Filipeni 4:7) Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie, Durerii deschizându-i văgăuna, Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie, Îngemănate pentru totdeauna. Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere Căci am în suflet geamurile sparte, Și viața-mi pare tobogan spre moarte, Văd albul negru și nectarul fiere Și îmi sucombă visele, deșarte. Mă cațăr, superfluu, pe balanță Dar nulitatea mea, ca o tumoare, Mă sfâșie cu ghearele, mă doare Și simțământul maladiv de zdreanță Vine din germenul... îngrijorare. Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă, În disperare ca într-o genune Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă, Îmi vine salvator, ca o parâmă, Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune. Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa În strigătul speranței ce-nflorește Din tainița unde păstram credința Și, așteptând cu toată umilința, Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește. Și-o revărsare vie, ape, ape, Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine, Pe care mintea mea nu le încape, Și-mi umple, din aproape în aproape, Întreaga viață de trăiri senine. Mersul târâș mi-a devenit plutire, Un zbor peste-ale grijilor morminte, Și pentru pacea dincolo de fire Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire, Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte! Simion Felix Marțian
sâmbătă, 31 mai 2025