Înlemni pădurea-n glasuri Și nu poate să se miște, Suspinând pe sub vozglasuri* Trece-ncet un cârd de gâște. Și durerea lor din țipăt Pe frunziș de arbori cade De ucide orice clipă Și-orice fremătare arde. Toate visele avute Prin priviri de vânt se taie, Pe cărările crescute Cad să pară pălălaie. Dar, de fapt, e rece focul, Mută flacăra îi sună Cum îmi bate nenorocul Toaca caprimulg sub Lună. Cu convingerea de faur Frunze cad la rădăcină Ca să încresteze-n aur Pete oarbe de lumină. De îmi pare că din fiere Verde mierea toarnă fulgii Și tăcere, și tăcere Ce în suflet îmi ajunge. Doar că simt mai mult tristețe După cârdul dus spre seară Cu ochi plini de frumusețe, Dar cu inima amară. * Vozglas - finalul ecteniei(rugăciune de cereri ori mulțumiri) Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025