În inima pădurii e-un podeț Pe care trec tăcut, înfiorat Și eu, precum oricare alt drumeț Ce drumul tăinuit a încercat. Se-aude numai susur de pârâu Ce-și prăvălește apele sub el, Purtându-și stropii reci ca un desfrâu De curcubeie-ntinse de-un penel. Îmi poposesc, în razele de-amurg, Privirea, pe o margine de drum În care umbrele pădurii curg Spre amintirea ce-mi apare-acum: Treceam, demult, pe-același vechi podeț, Dar nu tăcut și nu înfiorat, Neștiutor în viața de drumeț Spre un amurg, pe-atunci, îndepărtat Și alergam, asemeni unor miei, Zburam ca adierea unui vânt, În bucuria anilor acei Când nu credeam în umbre pe pământ. Nu cred nici azi. Cum, oare, aș putea Să cred în zile care nu mai curg Așa cum le știam și cum aș vrea Să treacă printre raze de amurg?
sâmbătă, 31 mai 2025