Pământul în derivă

Pe zi ce trece mai deslușesc doar umbră,
E ceață-n tunelul de apă de ploaie,
Forțat e pământul pe cealaltă rână,
Vechiul pod umblător e supt de șuvoaie.

Se topesc,la ordin,coloșii de ghiață,
Omenirea sa aibă-o partida de-înot.
Vulcanii stropesc cu cenușă și lavă,
Deodată pământu-i pudrat și prea copt.

Pacienți externați din clinici de clonat,
La îndemnul celor cu mâțe-pestrițe,
Împing omenirea,pe ură întemeiat,
În lupanare de valori și credințe.

Hoarde de-aroganți, malefici răspopiți,
Ne-arondează pe grupuri la bule de vis.
Când brusc accese se sparg,cu noi dezgoliți,
Marșul,ghidat de coață,are loc propriu zis.

Și-i zadarnică orice formă de zâmbet.
Din cer bolnave culori,pe capete,cad
Dar,vai,cu vraci călări pe fulger și tunet
Emanciparea e in arest cardiac.

Imensitatea iubirii e în colaps,
Ultimul ei amfiteatru se dărâmă,
Necugetarea e la fiecare pas,
Ne naștem și sfârșim cruciși în țărână.

Ies limbi de foc din cruci,ca ultim martiriu.
Idea credinței a pierdut orice sens,
Până și brazii își pun in frunze doliu
Și-s îngeri in șomaj din ce în ce mai des.

Asta e a lumii,plănuită,umbră
Într-o rotondă a marelui ospiciu,
Perpetuala toratoidă sursă
Secând în noi un ultim strop de orgoliu.

Gelu Radulescu,Ottawa.