Mă-mbată teii la-nceput de vară, când trec din nou prin parcul regăsit, iar rugii-n garduri dau pe dinafară cu florile plutind spre asfințit. Mai port în mine-aleile retrase printre ciulini semeți care-au rodit în cupele cu movul de mătase purtând bondari sculptați în ebonit. Mă duc cu gândul în trecut, deodată, uimit te văd sosind din infinit, mă-nalț să-ți dau, cu inima curată, sărutul meu pe chipul împietrit. Iar teii, în deplina lor candoare, te-ntâmpină cu ramuri fremătând căci te zăresc și ei la mine-n gând, prea neuitată umbră călătoare. M-așez pe banca veche dinspre stradă, mi-adun în minte gândul răvășit, dar tu dispari din nou spre infinit, iar teii-n urma ta încep să cadă.
sâmbătă, 31 mai 2025