Voi stinge lumina din vechea cabană, Iar ușa, cu lacăt o voi zăvorî Plecând, pentru suflet, să-mi caut o hrană Ce crește în cer și-ar putea coborî. Nu caut nectarul, nu vreau nemurire, Nu vreau nici măcar amintire să fiu Pământului care m-a rupt din menire Și-a vrut, muritor, în destin să mă-nscriu. De-ar fi, în cabană, să las așteptare, Și cântec de aripi, și urme de vis, Voi face plecarea să pară iertare A tot ce, în urme de pași, a închis. Pe drumuri știute ori, poate, străine, Voi merge condus de puterea ce-o am În spirit, în tot ce pulsează în mine Și-mi cere să fiu ce, odată, eram. Nu vreau ajutorul în trageri de mână Spre locuri pe care atâția le știu; Vreau, singur, să pot să-mi găsesc o fântână Ce-așteaptă-nsetată, izvor să îi fiu.
sâmbătă, 31 mai 2025