Pașii mei...

Pașii mei…

Ți-am dăruit viață ce-ai vrut,                             
Ți-am dat ce-a fost mai bun în mine,                   
Cândva cu pașii am străbătut…                                
Lungi cărări ce-mi sunt străine.                       

I-am adunat și-adus acasă,                                     
Adesea păreau că-s abătuți,                                     
Se scufundau ca-ntr-o angoasă                                  
Și apoi se retrăgeau mărunți.                                   

Uneori mă însoțeau agale,                                        
Parcă răpuși de-o suferință,                                   
Îi biciuiam să ia o cale,                                             
Să dea dovadă de voință.                                         

Așa a fost în tinerețe,                                                
Mă ascultau și-n toi de noapte,                              
Acum piciorele-mi fac fițe                                  
Și nu se-ncumetă departe.                                               

Dar nu de fițe-mi pasă mie,                                    
Ci de-o revanșă cu amorul,                                     
Asta-i o mare porcărie...                                             
Să-i duc acum la sărut dorul.                               

Ai fost și tu șarmant, bătrâne!                                
Poate și acum încă mai ești,                                   
Puneai cu greu la pofte frâne,                                  
Acum, nu te saturi să privești!                             

Autor: Gabriel Stănciulescu