Păstorul şi ţânţarul

Păstorul liniştit
Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit;
Iar şarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare,
Era acum aproape păstorul să omoare.
Dar un ţânţar, de milă pătruns şi îndemnat,

Pe somnoros în frunte
Aşa l-au înghimpat,
Încât, sărind el iute,
De şarpe el s-au ferit,

Însă, cu-ntâi mişcare, ţânţarul au turtit.
Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească
La adevăr de care el nu e bucuros,
Prin buna faptă poate să se primejduiască,
Ca un ţânţar milos.