iubite, te caut atât în necuprinsul meu încât lăcrimează aşteptarea rostogolită prin corbi şi castani; sunt tot mai sărace cuvintele ce mi-au rămas, am să le strâng să-mi fie pernă când noaptea greu se reazămă de pleoape şi neagră-mi creşte ziua. pătimesc amintirile şi ard şi tot mai adânc aud cum se sting păsările noastre albe. dar cui să-i mai spun şi cine să audă în nopţile cu miros de lămâiţă copila aceea cu ochi de chilimbar şi râs de miozotis cum trece dureros de tăcută, oarbă şi surdă la viclenia timpului. am să-mi aşez zilele rămase în braţele ei niciodată înclinate spre apus, cu o sete verticală de înalt, să simt cum alunec în verde şi norii până când mă voi aşeza descântec să mă toarcă pământul fir de iarbă, fir de apă sau alt călător. da-mi mâna şi-o floare de lotus să-mi lumineze drumul la răsăritul iubirii!
sâmbătă, 31 mai 2025