Patul

Toamna a venit şi peste
patul plin de ură între ale cărui
cearşafuri nedormite ce-i învelea
osatura ruginită de visele bălite de mine
noaptea mă înfăşuram, trăgându-mi
înapoi respirația, de teamă să nu-ți pierd
mirosul rămas ca un vuiet
în ochii ce refuzau să se mai închidă.
Patul îşi împletise scheletul printre
oasele mele în coloane ionice,
în timp ce pungile de sub ochi
se transformau în basoreliefuri
ce îți luau forma sânilor.
Nu puteam să lăcrimez fără să macin
minunăție de templu.
În patul urii, zeii îmi țin capul de piatră
în poală şi-mi cântă a somn:
încearcă să dormi, doar visu-i aievea,
în zi nu e viață, sunt doar oameni de fum.