El nu ţine ţară de-a doua Că marmură albă în miei arde seul Şi el luminează cu rouă Spre tronul de sare pe care stă zeul. Aici doarme zeul pe patul de piatră Căţelul pământului umbra şi-o latră Născut a fost zeul pe scutec de sare Şi-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare. Plângeau de durere, de dor sau de jale Măreau pe Zamolxes pe oricare cale. Opreau cu ştiinţă şi marea şi plânsul În sângele lor ei dădeau tot de dânsul. Şi-a fost bucurie în sfântă cetate Că zeul Zamolxes stă liber în toate Purtat de plugari, de păstori şi de schimnici Dar zeii ceilati îl râvâniră potrivnici. Şi atunci cu tristeţe, Zamolxes frumosul Ca – întreg să rămână în ţară folosul Se trase în munţi într-o peşteră tristă Să creadă rivalii că nu mai există. De acolo veghează şi-i creier de bine Ai lui niciodată să nu se închine La zeii străini cu a lor cârdăşie Şi liber şi teafăr, poporul să-i fie. Pe patul de piatră el stă într-o rână Şi ţara şi-o şterge de lacrimi cu o mână În cealaltă mână cu degete grele Îşi poartă pământul vâslind printre stele. Căţelul pământului umbra i-o latră Şi zeul se culcă pe patul de piatră.
sâmbătă, 19 aprilie 2025