PESCARUL

PESCARUL

Barca pescarului trage la mal.
Vâslele cad pe nisip, obosite.
Pupa tresaltă lovită de-un val,
Şi omul coboară, cu gesturi tocite.

Îşi saltă pe umăr harpoanele ude
Şi leagă parâma de-un colţ de epavă.
Marea îl strigă dar n-o mai aude
Căci hula îi toarna-n ureche, otravă.

Erau două bărci la un singur năvod.
Plecasera-n zori, să-şi încerce norocul.
În zilnicul lor transhumantic exod,
Menit să sfinţească şi timpul, şi locul.

Nici nu-şi amintea cum venise furtuna.
Lăsaseră plasa la mijloc de ape.
Pierea, estompată în zare, laguna.
Cumplit de departe şi totuşi aproape.

Deodată, se rupse zăgazul ceresc,
Şi fulgere albe răzbat printre nori.
În bărci, câte-un strop de destin omenesc
Încearcă s-alunge ai morţii fiori.

Se-amestecă cerul cu apa sărată,
Strivind orizontul, văzduhul, lumina.
E lumea cu dosul în sus, răsturnată
Şi fulgere, bat, între nori, tamburina.

De mult nu mai ştie pe unde-i pământul
Şi barca cealaltă, de mult n-o mai vede.
Se lasă purtat încotro bate vântul
Şi totuşi mai speră. El încă mai crede.

Nu vrea să se lase strivit de stihii,
În lupta cu moartea, mai poate învinge.
Acasa-l aşteaptă, soţie, copii,
Şi gândul acesta nimic nu i-l stinge.

Furtuna se zbate, deja obosită
Iar cerul îşi caută vechiul lui loc.
Departe, se vede laguna dorită.
Pe ţărm, cineva, aprinsese un foc.

Vâsleşte şi plânge cu lacrimi uscate.
Se-apropie ţărmul dar nu mai sunt doi.
E viaţa lipsită de orice dreptate.
Acum va avea şi mai multe nevoi.

Şi ceilalţi copii au nevoie de pâine,
Să poată să crească, la fel ca ai lui.
Acum vrea să doarmă, măcar până mâine.
Ce moale e patul şi pare gălbui.

L-au cărat de pe plajă, vreo şase femei
Cu feţe brăzdate, cu trupuri firave.
De lacrimi sărate, aveau ochii grei.
Vreo şase femei de pescari, femei brave.