Plâns de copil... La toate tresar când viața îmi cere, Vibrez ca un spic culcat de-o rafală, Sunt multe clipe pândite de vrere, Cu lacrimi stropesc o viață banală. Mă roade durerea din ochii bătrâni, Prin mine trec ploile ce mătură vieți, Mă-nchin, când românii omoară români, Deși nu vreau locul ales de asceți. Sunt freamăt avid de moftul iubirii, Săgeți mi se-nfig în piept, ca în stâncă, Fervent hărțuit de asaltul poftirii Ce nu renunță... la viață, nu încă. Da, eu sunt sensibil, un fraier milos, Mă doare gestul ce nu-l înțeleg, Delicat ca muza, dar făr’ de folos Blestemul ăsta încerc să-l dezleg. Fac tot ce îmi cereți, supremul gest crud, Să mor părăsit, într-un pat de azil, Dar nu mai suport, pe vecie, să aud De părinți nepărinți... și plâns de copil. Autor: Gabriel Stănciulescu
sâmbătă, 31 mai 2025