Cuibar de pleoape acoperind o lume îşi tremură în beznă gene ostenite – ce har mi-a dar şoptirea fără nume să pot visa plecarea din cuvinte? Nu pot rămâne petale de iubire din toamnele tăcute în amfore de lut decât golind dorinţa de rostire, gustându-te în moartea din cuvânt. Nu mi-a fost dată tăcerea oarbă, căci ochii tăi vorbeau cu ne’nţelese şoapte. O linişte apoi lăsată să ne soarbă în steaua speranţă din răsărit de noapte.
sâmbătă, 31 mai 2025