Ploaia

Așa de supărat e cerul pe omul ce s- a- ndepărtat
De viața simplă și cinstită și care s- a apropiat
De tot ce îi complică traiul, se minte, minte zi de zi, 
Că plânge- n hohote și norii cu plumb se zbuciumă confuzi

În luna- n care altă dată  nu îndrăzneau ca să apară
Pe cerul de la malul mării sau de la munte- n plină vară.
Atâtea lacrimi cad din cer de gândurile  putrezesc, 
Ni se îngălbenește grâul și pulsul vieții- i nefiresc! 

Perdeaua ploii trasă- n ceață ne îngustează orizontul, 
Umanitatea e- n derivă, direcția ... cum   bate vântul!