Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși, Din norii suflecați gospodărește Și pomii-s uzi și reci și interziși Și frunza-ngălbenită răgușește. Un univers de umezeală gri Se-nstăpânește peste tot și toate Și veșnicul „a fi sau a nu fi?” Are soluția-n…umiditate. De-atâta rece și de-atâta sur A zgribulit și aripa nădejdii, Făcând din zbor doar un târâș obscur Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii. Pătrunde umezeala până-n miez, În oase-i frig și-n suflet burnițează, Și pe pământul îmbibat, obez, Doar deprimantul plumburiu tronează. Și, ca o frunză, prins de ramul meu, Simt că sunt victima acestei toamne Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu: Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne! Un suflu numai și a fost deajuns Ca să dispară-această apăsare, Și-am înțeles al Cerului răspuns: Deasupra norilor e veșnic Soare! Simion Felix Marțian Vulcan, 27 octombrie 2016
sâmbătă, 31 mai 2025