Se frâng copacii de furtună, şi praful alb pluteşte-n zări, cu geamăt scurt oftează vântul şi lacrimi are bolta-n nori. Ce răvăşită e natura, nimic din ce era sublim, se zvârcoleşte-n agonie, o, Doamne sfinte, ce destin! Cu şerpi de foc se-ncinge cerul şi clocoteşte-n spume marea, în tunet hohoteşte zarea, doar muntele-i nebiruit. Lacrimi calde cerul cerne şi în linişte le aşterne-n noapte, pe fereastră-n lungi şuvoaie se preling lacrimi de ploaie. În culori de smalţ pestriţe se trezesc poienele, mândrul soare le surâde, mijind uşor genele.
sâmbătă, 31 mai 2025