Podul

Cândva ai fost ciment, nisip şi fiare,
Şi nu-ţi păsa de flori, de păsări, dobitoace,
Trecut-au multe zile până s-apari în zare,
Scăpându-ne de gropi, de mâl şi de băltoace.

Acum eşti mândru cu grinzile în soare,
Ţinute-n forţă mare de un mănunchi de sârme,
Asculţi, cu multă teamǎ, mişcǎrile uşoare,
Călcarea apăsată, ce lasă atâtea urme!

Te joacă în picioare mulţime de-animale
Şi roţi de fiţe, ce duc ambiţii găunoase,
Fiinţele pierdute, pe tine stând, privesc în vale,
Spaimele-n ele cresc, simţind un frig în oase.

Să sară-n hău, se-ntreabă omul, aflat în vrie
Şi rǎtǎcit de lume, cu gânduri triste şi bizare.
Pentru el, tot ce a fost, a fost, că trebuia să fie,
Acum e un pierdut cu ochii goi, fără culoare.

Doar tu eşti cel ce ştie dac-a scăpat de rătăcire
Sǎrmanul om, supus atâtor legi!
Oricâţi, la tine, veni-vor pentru mântuire,
Tu faci ce poţi să faci, sperând sǎ-i înţelegi