Poetului e dor de-o grea singurătate Singurătatea lui nu-i e de-ajuns El caută în lume o cetate Acolo unde nimeni n-a pătruns. El e orbit de veghea lui străină Pe el nu rana lui îl doare Ci aura tăcerii care-o să rămână Pustietăților fără de soare. Un gând pribeag îl poartă pe meleaguri De nici un om vreodată preumblate El strânge roua zorilor în faguri Pentru această grea singurătate. Nu a ajuns, de lumea lui i-e dor De singurătatea fără de ieșire Acolo unde îngerul în zbor Doar aerul din cer o să respire. Poetului i-e dor de-o grea singurătate Singuratatea noastră-ntre lumine Dar n-a ajuns pân’ la cetate Zilele vieții lui sunt prea puține. De-aceea lasă-n urma lui doar flori Șiraguri de dureri sentimentale Ei se hrănește numai cu erori Și cu tristeți și arderi ireale. Cumplit e ceasul care la un semn A mai rămas să îi destrame gândul El strecurase-n candeli untdelemn Să lumineze în curând pământul.
sâmbătă, 31 mai 2025