Aş sta, aşa cu faţa-n sus, Lovit pieziş de vreme Şi-ncet ca un izvor supus Ţi-aş murmura poeme. Şi patul de sub şira mea, Podeaua care-l ţine, Cu timpul s-ar dărăpăna Şi-n casa-ar fi ruine. Şi peste molcomul prăpăd Peste privirea-mi oarba Cu gura începând să văd Eu, năpădit de iarbă. Din somnul ca un trist magnet Ce ştie doar să cheme, Ţi-aş mai încredinţa încet Mistere şi poeme. Albitul firii mele os, Schiloadă chipăroasă, Lovit de pietre dureros Şi mărunţit de-o coasă. Ar face gură şi-ar şopti Despre ce e şi nu mi-i În veacul de schizofrenii Pân-la sfârşitul lumii. Şi dacă varul cel nestins, Ce-i una cu folosul, Cu cinic urlet dinadins Mi-ar înghiţi şi osul, Eu, tainic, blând şi tutelar, Călcând tăceri postume, Din toţi pereţii daţi cu var M-aş reîntoarce-n lume. Către o casa, unde-acum Şi moartea mai aşteaptă, Până să-nceapă tristul drum De dincolo de şoaptă. Să-ţi spun că încă nu-i târziu. Ruina e departe, Iar eu cu inima te ştiu Pe viaţă şi pe moarte. Aş sta aici, pe-acest prundiş Pe care-mi este bine, Că vremii, pus hotar pieziş, Să-mbătrânesc de tine. Să-mi sugă oasele-n pământ De parcă oase-aş plânge, Să fiu doar calcar şi cuvânt Şi-un ultim strop de sânge.
sâmbătă, 19 aprilie 2025