Poetul

Pe margine de toamnă, la masa lui de scris,
În aspre judecăţi, însingurat în vreme,
Un arhitect al vorbei, transpune-n manuscris
Cuvinte şi reflecţii, schiţate în poeme.

Afară vântul urlă, copacii-s răvăşiţi
Ploaia se varsă-n trombă prin parcuri şi alei,
Stau hulubei şi grauri sub streaşini, ciufuliţi,
În mintea lui aprinsă, se-ngrămădesc idei. 

El vede primăvara zburdând printre grădini,
Iubirea, ce aşteaptă iubire şi alint,
Cum dorurile cântă tristeti la paladini,
Iar florile-s ucise de cei ce-ntruna mint.

Aude  cum zefirul adie prin frunziş,
Cum aşteptări pe jar, se plâng de nerăbdare,
Aude glasul lumii când stă în curmeziş
La-nfometări şi jugul elitelor murdare.

Simte cum doare viaţa, în întregimea ei,
Trimite salutări divinului din ceruri,
Se roagă pentru semeni, se roagă pentru cei
Ce soarta îi loveşte cu fulgere şi geruri.

Se caută pe sine în cerul adormit,
În introspecţii-adânci încearcă să se vadă,
Este un om de-viaţă, ce a  şi pătimit,
În scurta-i aventură prin lumea de zăpadă.

Pe piscuri a urcat, a cunoscut declinul,
A transformat cu gândul trecutul în prezent,
În har încătuşat, şi-a scos din suflet spinul,
Şi s-a-nrobit în stihuri ca un cirac fervent.

Iar gândurile lui, străbat nemărginirea
În degustări de verbe, din fructele cereşti,
Doar amintiri de vis îi fabrică privirea,
Când el se reântoarce în cartea cu poveşti.