anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pămîntul bolnav, aşadar un poet care nu e profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei. La ce bun poetul, în vreme de secetă? Să cînte ploile tocmai atunci, Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi ne dor, cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială, cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt dificil şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni pentru nebunia şi curajul său care cîntă ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie, cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborît cu Dante în Infern?
sâmbătă, 31 mai 2025