Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor: – Tu, al Olimpului atotstăpănitor, Şi preste zei mai mare zeu, O, Joe preaslăvite! Ascultă glasul meu, Ia sama la a mea smerită rugăminte: Cu ce ţi-am greşit eu, De mă găsesc atât De soartă prigonit, Încât nu am nici casă, Nici lingură, nici masă. Şi singura-mi avere E numai în părere; Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie, Bogatul în trufie, De-a lui închinători făţarnici ocolit Şi pentru interes adesea măgulit, În desfătare el se află tot voios, Gras, gros şi sănătos; Iar eu, ca vai de mine, Sorb inspiraţie şi-o mistuiesc cu rime Prin care, cum au zis un frate-n poezie, Nu poţi scăpa măcar de-o mică datorie. – Destul! Am înţeles, Lui Joe au răspuns, De jaloba-i pătruns. Dar cum nu jedeci tu, că singur ţi-ai ales Din bunurile lumii Al slavei falnic nume, Şi scrierile tale în veacuri viitoare Vor fi nemuritoare; Iar desfătarea lui e numai pe viaţă. Şi când el ar avea o minte mai isteaţă, Atuncea ar cunoaşte Şi-ar plânge mai amar a sa nimicnicie; Fiindcă cel ce naşte Plăcuta poezie E mult mai însemnat Decât un nătărău bogat.
sâmbătă, 19 aprilie 2025